MICULA
Primele informatii despre aceasta asezare dateaza din 1216. Intr-o scrisoare de donatie, Regele Andrei al II-lea daruieste tinutul ce azi poarta denumirea de Micula, Grofului Merk pentru merite deosebite. In 1456 in timpul domniei lui Ladiszlau al V–lea este conceputa stema acestui tinut. In 1657 Mikulai Andras a turnat un clopot pe care figureaza blazonul familiei sale ce se afla si azi in turnul bisericii Reformate din localitate.
Locuitorii acestui loc nu au fost ocoliti de framantarile luptelor oastei tatare. Astfel in 1717 aproximativ 12 mii de tatari, au ucis copii, parinti, bunici, jefuind tot ce gaseau in cale. Locul in care s-a produs masacrul poarta azi denumirea de “Dambul Tatarilor”. Mai tarziu, in 1897 copiii acestui loc au beneficiat de prima scoala. Aceasta se numea „Scoala Populara” si era finantata de catre biserica Reformata.
Dupa 14 ani, in 1911 a luat fiinta prima scoala de stat care a functionat paralel cu Scoala Reformata pana in 1948, cand reforma scolara sisteaza functionarea oricarei alte forme de invatamant. In 1901 a fost intocmita prima harta cadastrala, ce a suferit modificari de-a lungul timpului. In 1948 s-au stabilit hotarele acestei comune si denumirea acesteia.
Cu toate ca liniile de cale ferata tranversau comuna, statie in anul 1869 nu exista.
Se povesteste de existenta unei mori de apa ce apartinea Grofului Rafael in anul 1216 si care era amplasata pe raul Tur astfel incat oamenii ce locuiau de-o parte si de alta a Raului Tur, veneau zeci de kilometri cu carutele pentru a-si macina graul. Aceasta moara prin descendenti a revenit familiei Mikula, iar in 1842 a revenit familiei Gagoczi. Mai tarziu a functionat si o moara cu aburi, de care comuna a beneficiat pana in 1974.
Incepand cu secolul XIX, evreii se evidentiaza in acest tinut. Avand un spirit intreprinzator acestia in curand ajung cei mai bogati locuitori. Printre cele mai bogate familii amintim: Galgoczi, Ostroviczki si Kölcsey
Comuna a beneficiat de mijlocul de transport feroviar cu ajutorul Guvernului Austriac. Moara cu aburi – a fost meritul evreilor iar baile termale au fost realizate de catre vechii mosieri.
In 1921 se construieste cladirea in care functioneaza Primaria Micula iar in aceeasi perioada functioneaza si posta telegraf. Locuintele localnicilor erau amplasate astfel: Feudalii, proprietarii de pamant locuiau in centru, iar in partea stanga erau amplasate casele iobagilor.
In 1925 a luat fiinta colonia Micula Noua, azi satul Micula Noua. Din documentele gasite in 1957, rezulta ca, colonia avea 112 case si 614 locuitori. Intre 1925 -1940 Benea Vasile este secretar al comunei, el a construit din materialele locuintelor evreilor deportati (a vad. Muller) scoala si gradinita din satul Micula Noua.
Din 1932 apar primele familii de ruteni in comuna. In 1950 a fost infiintat Cooperativa Agricola de Productie (C.A.P.). In 1957, in Micula existau 2047 locuitori.
Caminul Local din localitate a fost construit pe fosta mosie a familiei Ostroviszki.
La data de 10 februarie 1961 incepe electrificarea comunei. Intre anii 1964 – 1965, s-a deschis scoala cu cls I- VIII Micula.
Cel mai reprezentativ intelectual al comunei a fost Gellert Sandor, profesor, poet si scriitor.
LAZURI
Comuna Lazuri este aşezată în partea de nord a judeţului Satu Mare, la 7 km de municipiul Satu Mare pe drumul judeţean 194, teritoriul său administrativ prelungindu-se până la întâlnirea celor trei graniţe ale României, Ungariei şi Ucrainei.
Se învecinează la:
– nord cu Ucraina,
– est cu Comuna Micula,
– sud-est cu Comuna Botiz,
– sud-vest cu Municipiu Satu Mare şi Comuna Dorolţ,
– vest cu Ungaria.
Are în componenţa sa localităţile :
– LAZURI,
– BERCU,
– NISIPENI,
– NOROIENI,
– PELEŞ,
– PELIŞOR.
În anul 1200 a fost atestată documentar satul Lazuri.
DOROLȚ
Comuna Dorolţ se află în partea de nord a judeţului Satu Mare, pe drumul naţional DN19A, la 9 km de municipiul Satu Mare. Comuna se învecinează la nord şi vest cu Ungaria, la sud cu comuna Vetiş, la est cu Satu Mare, la nord-est cu comuna Lazuri. Satele aparţinătoare comunei sunt: Atea, Dara, Dorolţ şi Petea. În satul Petea se află vama între România şi Ungaria, cel mai important punct de trecere al frontierei româno-maghiare, singurul deschis pentru traficul rutier de mărfuri.
Localitatea de reședință se află la 47 grade 51 minute latitudine Nordica și 22 grade 49 minute longitudine Sudică. Comuna Dorolț aparține în totalitate unității de relief a Câmpiei Someșului. Singura apă curgatoare importantă de pe teritoriul comunei este râul Someș care reprezintă și hotarul de sud al acesteia.
Comuna Dorolț are un teritoriu de 3049 ha din care teren intravilan 628 ha și teren extravilan 2421 ha.
VETIȘ
Prima atestare documentară a localităţii Vetiş datează din 1238.
Satul Decebal s-a format în anul 1924 din colonişti români aduşi din Maramureş.
Satul Oar a fost atestat documentar în anul 1312.
Din secolul al XII datează şi actuala biserică a cultului reformat care este declarat monument de arhitectură. Vechea monografie austro-ungară din anul 1459 aminteşte că aici se găseau 241 familii, cu un număr de 1760 suflete. Tot în această monografie se pomeneşte că încă din anul 1240 a existat o biserică de lemn, care a fost incendiată şi arsă de către tătari. Denumirea localităţii după unele cercetări efectuate de parohia ortodoxă poate să derive din latinescul Veta, care înseamnă o suprafaţă întinsă, acoperită cu tufăriş, lăstăriş, cea ce este şi foarte probabil, deoarece înainte de regularizarea râului Someş zona era împânzită de meandrele râului. Satul Oar este atestat documentar din secolul al XII-lea, aici existând o cetate din pământ, fapt confirmat şi din traducerea din limba maghiară a actualei denumiri.
Din punct de vedere al apartenenţei etnice, conform recensământului din 2011, populaţia comunei Vetiş este alcătuită din 47,58 % români, 40,89 % maghiari, 5,45 % romi, 1,46 % ucraineni şi 0,10 % germani, în vreme ce pentru 4,47 % din populaţie informaţia nu este disponibilă. După limba maternă declarată, populaţia stabilă a comunei se împarte după cum urmează: 40,72 % au limba maternă româna, 53,43 % au limba maternă maghiara, 0,15 % au limba maternă romani, 0,67 % au limba maternă ucraineana şi pentru 4,37 % această informaţie
nu este disponibilă.
Structura confesională a populaţiei se află într-o strânsă legătură cu structura etnică:
46,80 % au indicat faptul că sunt de religie ortodoxă, 5,68 % sunt de religie romano-catolică, 33,87 % sunt de religie reformată, 2,53 % sunt de religie penticostală, 4,41 % sunt de religie greco-catolică, 3 persoane au indicat religia baptistă, 47 sunt de religie adventistă de ziua a şaptea, 29 persoane sunt de religie Martorii lui Iehova, 3 sunt de religie creştină după Evanghelie, 6 sunt fără religie, 3 persoane s-au declarat atei, iar pentru 227 de persoane informaţia nu este disponibilă (4,74%).
VIILE SATU MARE
Comuna Viile Satu Mare este situata in partea de nord-vest a judetului Satu Mare la o distanta de 20 km fata de mun. Satu Mare. Are in administratie urmatoarele localitati: Viile Satu Mare – resedinta de comuna, respectiv satele Tataresti, Tireac, Medisa si Cionchesti.
Pana in anul 1945, administrativ teritorial, localitatea Viile Satu Mare a apartinut orasului Satu Mare, astfel a fost suburbia orasului. Numele provine din „viile Satmarului” prima inscriere in acte datand din anul 1430.
Viile Satu Mare (în maghiară Szatmárhergy, în germană Sathmarer Weinberg) este o comună în județul Satu Mare, Transilvania, România, formată din satele Cionchești, Medișa, Tătărești, Tireac și Viile Satu Mare (reședința).
Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Viile Satu Mare se ridică la 3.514 locuitori, în creștere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 3.242 de locuitori. Nu există o etnie majoritară, locuitorii fiind maghiari (41,26%), români (40,52%) și romi (13,38%). Pentru 4,21% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, nu există o religie majoritară, locuitorii fiind ortodocși (38,1%), reformați (37,59%), greco-catolici (12,41%), romano-catolici (4,18%) și penticostali (1,85%). Pentru 4,52% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională
Comuna Viile Satu Mare este administrată de un primar și un consiliu local compus din 13 consilieri. Primarul, Szabolcs Szűcs , de la Uniunea Democrată Maghiară din România, este în funcție din 2012. Începând cu alegerile locale din 2020, consiliul local are următoarea componență pe partide politice.
PĂULEȘTI
Numele satului Păuleşti apare pentru prima dată în 1379. Satul Amaţi a fost amintit prima dată în documente din 1332, iar numele are la origine probabil un nume propriu. Prima atestare documentară pentru satul Ambud datează din 1373. Satul Hrip aparţine comunei Păuleşti si este amintit pentru prima dată în documente din 1370. Satul Petin s-a format probabil pe vatra aşezării de odinioară Bazan, atestată în 1316. Satul cel mai mic din comună Păuleşti este Ruşeni, si apare în documente din 1411. Unele surse susţin că este aceeaşi localitate cu Kis-Szent Mária (Sfânta Marie Mică).
A fost domeniul străvechi al familiei Dobrachy, iar ulterior a fost posedat de cetatea Sătmarului până spre sfârşitul secolului al XVII-lea, după care proprietari mai însemnaţi îi găsim pe familiile Debreczeni, Eötvös şi Teleki, respectiv urmaşii acestora De Gerando.
Personalitatea cea mai remarcabilă, care se leagă de localitate este contesa Blanka Teleki (1806-1862). Sub ctitoria sa a fost înfiinţată prima şcoală pentru femei din Ungaria, a susţinut înfocată cauza revoluţiei şi a războiului de independenţă. Între 1848 şi 1851, data arestării sale, a trăit şi a activat la conacul familiei Teleki din Păuleşti. A ajutat revoluţionarii care au vrut să se ascundă în Transilvania, a adunat materiale documentare despre evenimentele din 1848-1849.
Blanka Teleki a fost găsită în urma corespondenţei sale cu sora din Paris, arestată în 13 mai 1851 şi condamnată la 10 ani de închisoare, dar după şase ani a fost pusă în libertate.
Memoria sa este păstrată vie de placa dezvelită pe peretele capelei romano-catolice şi obeliscul care poartă portretul ei, al sorei sale – Teleki Emma – şi al soţului acesteia – August De Gerando – din curtea bisericii reformate, realizat de sculptorul István Balogh.
În 2001 a fost deschisă şi o cameră memorială dedicată lui Blanka Teleki.
ODOREU
Ca mărturie istorică din acele vremuri îndepărtate ne-a rămas o splendidă ceaşcă dacică descoperită în zona fostului sat Cucu expusă la Muzeul Judeţean Satu Mare. Apoi, arheologii au mai găsit o serie de fragmente ceramice datând din epoca bronzului dar şi o ceaşcă întreagă, scoasă la lumina zilei din ţărâna Berindanului, datată în secolele I-II d.Hr. Pe baza acestor mărturii arheologice istoricii au posibilitatea să contureze cu oarecare aproximaţie întinderea aşezărilor începutului de mileniu I d.Hr. Astfel, una dintre aşezări se întindea pe undeva între fostul sat Eteni şi Berindan, o alta la Odoreu, iar o altă aşezare ar fi fost tot pe malul Someşului, la vest de Odoreu spre satul Cucu, până aproape de Mărtineşti.
Apoi, parcă vremurile şi-ar fi oprit torentul lăsând o lacună de aproape un mileniu deoarece nici o mărturie, nici un indiciu, nici un fragment de ceramică sau document nu vin să povestească despre vieţile oamenilor care au locuit aceste ţinuturi până aproape de veacul al X-lea. Şi totuşi, e greu de crezut că aceste pământuri ar fi rămas pustii atâta amar de vreme. Istoricii susţin că ar fi fost locuite sporadic, oamenii retrăgându-se în repetate rânduri din faţa năvălitorilor în sălbăticia pădurilor sau în munţi. Mărturiile arheologice revin apoi, după o absenţă de aproape un mileniu, în secolul X, când, se pare că aşezarea făcea parte din Voievodatul lui Menumorut. Despre orginea numelui, cronicarii, aşa cum ne-am obişnuit şi în alte locuri nu au fost prea „darnici” în a ne lăsa informaţii prea exacte. Lingviştii, nu pot decât să dea cu presupusul asupra originii denumirii comunei. După unii, numele localităţii vine de la „udvornici”, slujitorii regelui maghiar care, după ce au pus stăpânire pe locurile unde nu existau cetăţi, organizau câte o curte, curia-curtis, un fel de conac unde locuiau împreună cu întreaga suită. După alţii, numele localităţii şi-ar avea originea în limba slavă. De altfel, cuvântul „dvor” care a dat în maghiară cuvântul „udvar” (numele maghiar a localităţii este Udvari), tradus în româneşte înseamnă curte. În Registrul Catolic de la Oradea din 1216, numele localităţii e trecut ca „Udvari”. Apoi, într-un document din 1335 referitor la plăţile dărilor bisericeşti este trecut cu denumirea de „Udwoj”. Mai târziu, în 1382 îl regăsim cu numele de „Odwary”. Din 1520 şi până în 1908, când denumirea oficială se va schimba în „Szatmárudvari” se va numi „Udvari”. Apoi, în 1919, îşi va recăpăta numele românesc de Odoreu cu o întrerupere între 1940 şi 1944, când, pe timpul ocupaţiei maghiare va reveni la numele din 1908, „Szatmárudvari”.
BOTIZ
Prima atestare documentară se referă la satul Oşvareu şi datează din anul 1215. În anul 1226 satul apare sub denumirea de Vasvari când se mai aminteşte şi de satul Salamus, dispărut în timp, care a fost situat undeva în nord-estul satului Botiz.
Localitatea Botiz este atestată documentar în anul 1364. Tot în acest an are loc şi prima reaşezare de hotar între Botiz şi Oşvareu în faţa unor judecători aleşi. Hotarul Oşvareu a fost reaşezat iî anul 1336, când îi aparţinea lui Vasvary Tamas. În decursul secolelor au avut loc mai multe reglementări de hotar între Botiz şi Oşvareu.
Pentru Botiz, amintim ca din hotarul localităţii provin fragmente de vase din epoca romană, sec. II-IV după Hristor, care denotă existenţa aici a unei aşezari aparţinând dacilor liberi. În Evul Mediu zona a făcut parte din domeniul oraşului, care dintr-un document din 11 august 1715, reiese că se întindea de la Hodisa şi până la Micula, cu lungimea de 4 mile germane şi laţimea de 1 milă.
O milă poştală germană era echivalentă cu 7,5 – 7,6 km.
Pentru a doua jumătate a secolului XIX notăm că în ziarul „Observatorul” Sibiu din 4 februarie 1885, se menţionează că la Botiz recensământul autorităţilor dualiste austro-ungare a fost falsificat în defavoarea românilor, indicându-se o cifra de 5 ori mai mică decât realitatea. La 1 decembrie 1918 locuitorii au fost reprezentaţi de către delegaţii Consiliului Naţional Român al oraşului Satu Mare.
La începutul secolului al XIX-lea, situaţia localităţii Botiz se prezenta astfel: 238 case, 1695 locuitori din care 1347 maghiari, 256 români, iar suprafaţa este de 6367 de holde. Este un spaţiu locuit de mult timp, primele înscrisuri referitoare la localitate le găsim în 1369, cand moşia a fost atribuită prin înscris regal al regelui Lajos I, croatului Simon.
Despre localitatea Oşvareu aflăm că aparţine de Botiz, având cam aceeaşi suprafaţă. Aici sunt 117 case, 753 de locuitori, iar suprafaţa este de 1366 holde. Localitatea avea poştă şi statţie de cale ferată la Botiz, iar la telegraf este arondată de Satu Mare.
LIVADA
Oraşul Livada face parte din judeţul Satu-Mare, judeţ aflat în NV-ul României. Acest oraş se află la intersecţia a două artere importante ale judeţului şi anume: drumul naţional 1C Cluj Napoca – Dej – Baia Mare – Halmeu şi drumul naţional 19 Oradea – Carei – Satu Mare – Negreşti Oaş – Sighetu Marmaţiei cu varianta 19A spre punctul de frontieră Petea.
Localitatea se află la limita celui de-al 21-lea km de centrul judeţului, împărţit în două de râul Racta (Egerul Mare) situat între Câmpia Someşului şi cea a Turului, având ca vecini: comunele Turulung în nord-vest, Oraşu-Nou în sud-est, Medieşu-Aurit în sud și Botizul în vest.
Oraşul Livada este una din localităţile mari ale judeţului atât ca suprafaţă (13,5 km2), cât şi ca număr de locuitori având în componenţa sa localităţile:
♦ Livada ( reşedinţă de oraş )
♦ Dumbrava
♦ Adrian
♦ Livada Mică.
Oraşul se află într-o foarte bună poziţie geografică a judeţului fiind străbătută şi de calea ferată Satu-Mare – Bixad. Săgeata asfaltată a şoselei dinspre Satu Mare cade perpendicular, în prim planul perdelei vegetale arborescente prin care răzbate pigmentaţia de coral a caselor localităţii Livada. Planul al doilea al decorului este susţinut de Obcinele sinuoase ale Ţării Oaşului, dimineaţa şi seara de un albastru dens, tonic, iar în orele amiezii peisajul montan se relevă privirii, prin filtrul clorofil estompat.
Subaspectul climatic este situată în zona climei temperat – continentale, în care oscilaţiile termice n-au marcat în decursul anilor variaţii prea mari. Temperatura între anii 1896 – 1989 s-a ridicat la media de 9,5° C până la 9,7° C, cu excepţia anului 1979, când în luna mai şi iunie temperatura a oscilat între 33° C şi 34°C. Precipitaţiile în ultimii 10 ani erau de 650 ml/mp, cu excepţia anilor 1965, 1966, 1970, 1974, 1980, când s-au ridicat peste 1000 ml/mp, fiind abundente pe perioada de vară. Vânturile frecvente bat din direcţia sud-est şi sud-vest având o viteză potrivită.
HALMEU
Primul document scris, care nominalizeaza localitatatile Halmeu si Babesti dateaza din secolul al 13-lea, anii 1216-1220.
Din punct de vedere documentar, localitatea Halmeu este atestata din anul 1217 sub denumirea de TERRA HOLMY.
Izvoare mai precise dovedesc existenta localitatii din anul 1274, an in care se pare ca s-a format pe aceste locuri o asezare omeneasca stabila. Pana in anul 1274 localitatea Halmeu a apartinul localitatii Babesti, cand stramosul lui Kala Tamas a primit de la regele Ladislau al 4-lea TERRA HOLMY. De la aceasta data devine Halmeul localitate independenta.
In anul 1218 apare numele localitatii in REGISTRUM VARADIEN.
Intr-un alt document se pomeneste ca regele Carol al Ungariei trimite, la data de 14 mai 1319 pe Gheorghe, fiul lui Petru din Sasvar pentru cercetare si deosebirea vechilor hotare ale mosiilor magistratului Ioan, fiul lui Toma, aflat in comitatul UGOCSA, pentru a le desparti de jur imprejur de satele regesti.
Un alt document pomeneste despre despartirea hotarelor intre satele Cidreag si Almas, iar in anul 1323 este amintit si satul Dabolt.
Satul Mesteacan a aparut la inceputul acestui secol prin colonizarea pe aceste locuri a populatiei din depresiunea Maramures.
Date precise nu exista, dar in secolul al 18-lea, venind dinspre est, pe raza comunei se stabilesc evreii. Este important de mentionat prezenta lor deoarece aduc schimbari mai ales in viata economica. Practica meserii de care populatia comunei nu se prea ocupa de exemplu comertul, sunt mici meseriasi de toate felurile (pantofari, macelari, croitori), ajungand ca in perioada interbelica in centrul satului Halmeu sa functioneze ori un bufet ori un magazin al carui proprietar era evreu. Au respectat locuitorii comunei dar nu au legat casatorii, desi copii au frecventat aceeasi scoli, s-au legat prietenii. Cei care s-au imbogatit au cumparat terenuri agricole, devenind mosieri. In vara anului 1944 au fost deportati, neexistand familii de evrei pe raza comunei.
In secolul al 19-lea si inceputul secolului al 20-lea, localitatea Halmeu a fost centru de plasa apartinandu-i 42 de localitati, avand si judecatorie locala.
Viata oamenilor a fost foarte grea si pe aceste meleaguri in perioada interbelica. Din informatiile culese de la persoanele in varsta rezulta ca multe familii au ramas fara cap de familie deoarece multi barbati au plecat in America, la munci si trimiteau bani acasa la familiile lor, in limita posibilitatilor. Multi si-au pierdut viata ori s-au imbolnavit neputandu-se intoarce.
In acest colt de tara, locuitorii comunei Halmeu au urmarit doar la radio si televizor evenimentele revolutiei din 1989. Doar dupa arestarea dictatorului, un grup de tineri au trecut pe la institutii strangand drapele, stemele si tablourile, pe care le-au ars.
SOCOND
Comuna Socond este asezata in sud-estul judetului Satu Mare la o distanta de 40 km de municipiul Satu Mare. Cu toate ca se invecineaza cu judetul Maramures, datorita faptului ca este situata la poalele codrului nu are cai de acces catre judetul vecin.
Lipsa cailor de acces si starea foarte proasta a drumurilor din comuna Socond, face ca mijloacele de transport in comun sa fie inexistente.
Monumente istorice declarate la nivelul comunei Socond sunt:
– Biserica de lemn „Intrarea Maicii Domnului” sec. XVIII, din localitatea Stana.
– Monumentul Eroilor din localitatea Socond.
Teritoriu si sate apartinatoare
Comuna Socond se intinde pe o suprafata de 88.75 km2 fiind asezata la poalele codrului cu un relief deluros, in proportie de 80%. Satele apartinatoare comunei sunt: Stana, Soconzel, Cuta si Hodisa. Ocupatia de baza a locuitorilor o constituie agricultura si cresterea animalelor. Ca retea hidrologica exista raul Valea Maria pe o intindere de 10 km si un baraj artificial in localitatea Hodisa, luciul apei fiind de 12 ha.
In comuna exista doua dispensare umane cu profil medicina generala avand personal medico-sanitar de 3 cadre din care 1 medic si 2 cadre medii. In vederea pastrarii sanatatii animalelor, in localitatea Socond exista si un Dispensar Veterinar avand un medic veterinar.
Ca institutii culturale pe raza comunei Socond exista patru camine culturale in localitatile Socond, Soconzel si Stana si Hodisa.
Comuna Socond este asezata in partea de sud-est a judetului Satu Mare in zona Codrului, zona etnografica si folclorica cu importanta deosebita pentru judetul Satu Mare. Relieful teritoriului comunei este format din coline si dealuri care in majoritatea cazurilor au pante care depasesc 20 grade, exceptie facand luncile unor vai precum Valea Mariei sau Valea Soconzelului.
Comuna Socond se invecineaza la nord cu comunele Ardud, Viile Satu Mare, Homoroade, la sud cu comuna Bogdand si judetul Maramures, la est cu judetul Maramures si la vest cu comuna Beltiug si Supur.
AGRIȘ
Prima atestare documentară despre Agriş datează din 1216 în scrisoarea de donaţie a regelui Andrei al II-lea către groful Merc, stabilindu-se hotarul moşiei donate ce arată că aceasta trecea pe lângă Egerul Mare. Este vorba de moşia Nichola (Micula).
Evoluţia localităţii Agriş a fost una lentă dar ascendentă . Reforma religioasă găseşte aici un câmp prielnic afirmării. În Agrişul secolului al XV-lea deja există o comunitate compactă de credincioşi romano-catolici dovedit de actual biserică reformată, de origine romano-catolică construită între anii 1420-1460 de soţia banului Boricz Bathory. Preotul satului – Kereki János – participă în 1569 la Sinodul de la Oradea fiind unul din marii reprezentanţi ai reformei religioase din aceste ţinuturi. Din punct de vedere administrativ, Agrişul a fost comună de sine stătătoare până după cel de-al II-lea Război Mondial, după care a fost încorporată în competenţa comunei Micula din care făcut a parte până în anul 1968.
Cu ocazia reorganizării administrativ-teritotială a României şi reapariţia judeţului Satu Mare, comuna Agriş este trecută de sub această tutela comunei Botiz. Anul 2003 aduce posibilitatea reînfiinţări comunei fiind aprobată reînfiinţarea comunei Agriş având în componenţă satul Ciuperceni şi Agrişu Nou.
ARDUD
Oraşul Ardud este situat în partea sud-estică a judeţului Satu Mare la o distanţă de 18 km şi 14 km în linie dreaptă de Piemontul Codrului.
Oraşul Ardud are o suprafaţă de 14.000 ha, cu o populaţie de 7200 locuitori. Din punct de vedere administrativ în componenţa oraşului intră Mădăras, iar localităţile aparţinătoare sunt: Baba Novac, Gerăuşa, Sărătura şi Ardud Vii. Mădărasul, Baba Novac, şi Gerăuşa sunt situate în zona de câmpie, Sărătura şi Ardud Vii fiind aşezate în zona colinară, iar oraşul Ardud se află chiar în zona de trecere de la câmpie la deal, la o altitudine de 140 m faţă de nivelul mării .
Încă de la prima atestară documentară a localităţii Ardud în „Registrul de la Oradea” (1215) aflăm că aici există o parohie condusă de protopopul Abel de unde putem admite că aici ar fi existat şi o şcoală pe lângă biserică, dascăl putea fi chiar protopopul Abel. Din documentele vremii aflăm că încă de la 1392 localitatea a intrat în proprietatea Dragăşeştilor (Dragfy) care au fost ctitori de mănăstiri şi biserici .
Astfel, Bartolomeu Dragfy, pe lângă construcţia „Cetăţii” în anul 1481, în anul următor 1482 începe construcţia bisericii (terminată în anul 1545), iar din anul 1484 aici funcţionează o şcoală confesională patronată de biserică care a funcţionat în continuare şi după terminarea bisericii la 1545 până în anul 1699 timp de 215 ani. Într-o altă atestare documentară din 1699 găsim şi numele învăţătorului „Ioan HAMMERLE” de confesiune romano-catolică menţionată într-o conscripţie şcolară din anul 1700. În această conscripţie şcolară găsim o întreagă reţea de şcoli săteşti de pe teritoriul fostului Comitat al Sătmarului, 134 la număr, printre care şi şcoala Ardud. La şcolile din plasa Crasna cunoaştem şi numele învăţătorilor precum şi confesiunea din care făcea parte.
După anul 1769 când Contele Alexandru Karolyi i-a strămutat pe maghiari în localităţile Ghirişa, Dobra şi Viile Satu Mare, oraşul Ardud care încă de la 1378 a fost ridicat la rangul de oraş de câmpie, după acest an (1769) a devenit oraş pur şvăbesc, iar învăţământul a rămas în continuare în patronajul Bisericii Romano-Catolice. Tot din documentele apărute în acele vremuri aflăm că şvabii şi-au adus cu ei din ţara mamă şi dascăli care, în primele decenii, după obiceiul vremii, predau învăţătura în casele lor. Natural că nu existau nici şcoli pentru formarea învăţătorilor de limbă germană, aceştia pregătindu-se pentru viitoarea lor chemare sub formă de ucenici de către meşterii şcolari cum se numeau pe atunci dascălii .
Că şcolile româneşti din împrejurimile Ardudului activau , ne-o arată şi faptul că în anul 1757, între cei 162 de „gramatici” veniţi la Blaj în „Şcoala românească” pentru a se pregăti ca învăţători în satele care i-au trimis, mulţi se aflau din aceste părţi codrene care ştiau deja citi pe bucoavă şi pe cărţile bisericeşti.
PORUMBEȘTI
Asezarea geografica:
Nord-vestul României, fiind localitate de frontieră la graniţa cu Ungaria şi Ucraina, nord-vestul judeţului Satu Mare.
Porumbești (în maghiară: Kökényesed) este o comună în județul Satu Mare, Transilvania, România, formată din satele Cidreag și Porumbești (reședința).
Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Porumbești se ridică la 2.530 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 2.585 de locuitori.
Activitati specifice zonei:
Agricultură, în special cultura căpşunilor.
Activitati economice principale:
Cea mai importantă firmă este SC TRANS GAS SERVICES SRL, care se ocupă cu transvazarea gazelor petroliere lichefiate.
Obiective turistice:
Zonă de agrement Halta Porumbeşti
TURULUNG
Conform descoperirilor arheologice de pe raza comunei Turulung, reiese ca aceasta zona a fost locuita inca din paleolitic. Uneltele de piatra cioplita si monedele celtice datand din secolele III si II i.e.n. Urmatoarele descoperiri si insemnari sustin ca in secolele VI-VII e.n. zona a fost ocupata de populatie de origine slava, iar dupa anul 1000 maghiarii au fost cei care au preluat controlul asupra zonei, acest teritoriu devenind unul privilegiat al regilor maghiari – Terestrae sanctorum regum.
In anul 1241 in timpul invaziei tataresti, localitatea existenta in aceasta zona a fost distrusa. Dupa 1399, Regele Sigismund a daruit localitatea familiei baronilor Perenyi care a detinut mosia pana in anul 1920. Incepand cu 1550, la initiativa baronului Perenyi Janos s-a infiintat primul targ al zonei.
Religia de baza era cea romano-catolica pana in anul 1576 cand familia Perenyi a trecut la cultul reformat. Castelul aflat in proprietatea baronilor, care se afla in curtea scolii, a fost devastat de catre turci. incepand din 1745 zona este populata cu svabi adusi din Germania si din alte localitati ale judetului Satu Mare.
La 1848, o parte a populatiei comunei a participat la revolutie, revendicandu-si drepturile asupra pamantului lucrat. Abia in 1866 au fost improprietarite 167 de familii de iobagi.
Dupa unirea Transilvaniei cu Romania din 1918, Turulung a devenit o localitate puternica a judetului Satu Mare. In 1923 s-a infiintat satul Draguseni prin cele 60 de familii de romani veniti din Ucraina si din judetul Maramures.
Odata cu instaurarea regimului comunist, in 1945 aproape 90 de persoane de origine svaba au fost deportate in regiunea Krivoj-Rog din Rusia. Apoi, in anul 1950, a fost infiintat CAP Turulung, iar in anii 1960 comuna a fost electrificata.
Prezentare generala
Comuna Turulung este situata in Nord-Estul judetului Satu Mare in apropierea granitei cu Ungaria si Ucraina, la 26 de km de Satu Mare. Distantele fata de localitatile invecinate se prezinta astfel:
- la Nord se afla Halmeu la 8 km pe granita cu Ucraina,
- la Nord-Est se afla satele Babesti si Turti la distante de 5 si respectiv 18 km,
- la Est se invecineaza cu Gherta Mica, la 12 km in Sud se afla Livada si Baia Mare la 57 de km,
- la Vest se afla Agris si Micula la aproximativ 15 km.
Comuna Turulung este formata din trei localitati: Turulung, Draguseni si Turulung-Vii.
Suprafata totala a comunei Turulung este de 5762 de hectare, din care localitata de resedinta are 3466 ha, Draguseni – 1252 ha si Turulung-Vii 300 ha. De asemenea alte 744 de hectare sunt acoperite cu tufarisuri, balti, drumuri, rauri sau canale.
Legatura dintre comuna Turulung si municipiul Satu Mare este facuta de drumul european E81 care constituie in acelasi timp strada principala a comunei. Strazile laterale din comuna sunt: Viilor, Victoriei, Aurora, Pasunii, Targului, Parcului, Vasile Alecsandri, Podului, Turului in localitatea Turulung iar in localitatea Draguseni: Mara, Parului, Pasunii, Budestean, Livezii si Dobrihat.
Statia de cale ferata cea mai apropiata este cea din Halmeu la circa 8 km de Turulung. Localitatea de resedinta are trei biserici: romano-catolica, reformata si greco-catolica precum si un castel care a apartinut familiei Perenyi si un sanctuar. In localitatea Turulung-Vii de asemenea exista sanctuarul Sf. Donat.
ORAȘU NOU
Comuna Orașu Nou este situată în partea de nord-est a județului Satu Mare, la 37 km spre nord-est de reşedinţa judeţului, pe şoseaua DN19. Are legătură feroviară cu Satu Mare pe linia spre Bixad.
Comuna Orasu Nou se învecinează: la nord cu Comuna Călinești Oaș și Comuna Bixad; la est cu Orașu Negrești Oaș și Comuna Vama; la sud cu Comuna Racșa; la vest cu Comuna Livada, Comuna Medieșul Aurit și Comuna Apa.
Comuna Orașu Nou are în componența sa următoarele localităț: Orașu Nou, Orașu Nou Vii, Prilog, Prilog VII, Remetea Oaș.
Localitatea Orașu Nou a fost menţionată pentru prima dată în documente din 1270, numele referindu-se la înfiinţare relativ nouă faţă de localităţile din preajmă. Localitatea Prilog a fost atestată documentar pentru prima dată în anul 1270. Satul Remetea Oaş este menţionat în scris pentru prima dată în 1335.
O resursă turistică importantă de pe teritoriul comunei este lacul de acumulare de la Mujdeni, loc de excursie preferată în special în rândul tinerilor sătmăreni.
Personalitățile locului
Politician, scriitor, cunoscător al mai multor domenii de specialitate, economist și ministru al Transporturilor, István Széchenyi este unul dintre cei mai importanți reformiști maghiari.
După ce a adus o reformă în economia, transportul, politica externă și sportul maghiar a devenit unul dintre cele mai importante și distincte personaje ale politicii maghiare. Asta se întâmpla aproape acum 200 de ani.
Astăzi, în Tara Oasului, mai exact în Remetea Oaș, se găsește un monument ridicat în cinstea acestuia. An de an, aici are loc o festivitate tradițională care comemorează viața și activitatea acestuia. Cei cu origini maghiare vin aici, în Tara Oasului din diferite locuri și depun coroane de flori.
BICAZ (MM)
Comuna Bicaz este situată la extremitatea sud-vestică a judeţului Maramureş, în partea de sud a Munţilor Codrului, în zona denumită generică „Codru”.
Legătura cu reşedinţa judeţului, Municipiul Baia Mare, se face pe drumul judeţean Bicaz-Hideaga-Baia Mare. Cel mai apropiat oraş este Cehu Silvaniei din judeţul Sălaj. Principalele preocupări şi activităţi ale locuitorilor comunei sunt legate de agricultură, legumicultură şi de creşterea animalelor, ramuri specifice zonei.
Viața culturală
Bisericile demonstrează un mare nivel de maturitate artistică și meșteșugărească: sunt înguste, înalte, construite din bușteni având turnuri caracteristice cu unul sau două acoperișuri din șindrilă. Pereții bisericilor sunt în general construiți din bușteni de stejar așezați orizontal. Sunt expresii excepționale ale moștenirii culturale ale acestei minunate arii muntoase din nordul României și din acest motiv 8 din aceste biserici au fost incluse în Patrimoniul Mondial Al UNESCO în 1999.
Bisericile din Maramureș, natură înconjurătoare, oamenii locurilor sunt conectați spiritual și au păstrat această legătură unică până în ziua de astăzi. Biserica de lemn din Bicaz, comuna Bicaz, județul Maramureș, a fost declarată monument istoric. Lăcașul de cult datează din anul 1723 și are hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”. Biserica de lemn din Bicaz, jud. Maramureș este unul dintre cele mai importante obiective turistice din Maramureș, obiectiv pe care nu ar trebui să-l ratați dacă va aflați în apropiere.